SAVU POPA: IPOSTAZE [BLURB]

Față de majoritatea foștilor săi colegi de la Zona nouă (Andrei C. Șerban, Ana Donțu, Ioana Vintilă etc.), Savu Popa scrie o poezie mai cuminte, convergentă până la un punct cu direcțiile Somnului din conducte al Sînzianei Șipoș. Avem și în Ipostaze destule montaje sacadate, însă mai puțin introspective și, totodată, lipsite de ostentație. Dacă Sînziana mizează pe un onirism adus la zi, cu ecourile minimaliste ale sentimentului de nesiguranță, decupajele autoficționale ale poetului sibian emană blândețe, rătăcindu-se plăcut în meandrele unor comparații de realism magic. Căci, deși amândoi cu aer circumstanțial, de radiografiere a temperaturii interioare prin prisma observațiilor sau/și a viziunilor, Savu nu se lasă intimidat de arealului de tehnicisme cu care noul val de poeți caută să impresioneze, recurgând la un discurs al prelungirilor optzecismului. Limbajul său descriptiv activează un câmp minat de semne camuflate (rareori chiar înăbușite) de straturile calofile ale unei melancolii aproape dezafectate.
Atuul cărții lui Savu este acela că ea se rupe de tradiția douămiistă   ce impunea, pe un ton masochist-victimizat, o poetică a crizelor individuale , apelând în termeni simpli la un topos provincial drept rampă în decriptarea afectiv-senzorială a realității. „Pentru a scrie poezie trebuie să am singurătatea insectei după închiderea insectarului.”, spune poetul.



Comentarii